Cine suntem

Prima luminiță a mișcării penticostale în Sântandrei s-a aprins în anul 1957, odată cu mutarea în sat a familiei Șipoș Ioan — prima familie de credincioși penticostali de aici. În 1964 li s-au alăturat familiile Vaida și Mocan, iar credincioșii mergeau împreună la închinare în Biserica Penticostală nr. 1 din Oradea.

Din 1981, tinerii acestor familii au început o lucrare de misiune alături de câțiva tineri din oraș, ducând Vestea Bună în mai multe biserici. Frații cunoscuți în aceste călătorii veneau apoi în Sântandrei la serile de rugăciune ținute prin casele credincioșilor. Rare la început, aceste seri au devenit tot mai dese în 1982–1983 și au fost temelia a ceea ce, peste ani, avea să se numească Biserica Penticostală Elim.

În anii 1985–1986, Domnul a adus o puternică trezire spirituală: mulți tineri au fost botezați cu Duhul Sfânt, iar frații și surorile se întâlneau de trei ori pe săptămână, cu vindecări și eliberări în mijlocul lor. Când șeful postului de poliție i-a denunțat pentru aceste adunări, frații au început să anunțe locul întâlnirii doar cu câteva ore înainte.

La părtășie veneau credincioși din Ineu, din oraș și din localitățile apropiate, rămânând uneori până în zori. Deși oficial nu exista — fără locaș de închinare și fără recunoaștere din partea Cultului Penticostal — grupul din Sântandrei reprezenta deja biserica în lucrările la care mergea. Dumnezeu Își întărea mărturia aici înainte de a exista zidurile unei biserici.

În 1989, frații au aflat că, pe baza unui decret privind libertatea religioasă, s-ar putea aduna în Sântandrei ca biserică recunoscută de stat — le lipsea însă un loc potrivit. Văzând nevoia, fratele Șipoș Ioan a pus la dispoziție o cameră de 4×4 m din locuința sa, pe care frații au amenajat-o ca mică biserică.

În 22 decembrie 1989, prin fratele păstor Bănoi Grigore, frații au înștiințat primăria că din 24 decembrie se vor aduna pentru prima slujbă. Cererea a fost respinsă, dar primărița nu a mai apucat să se împotrivească: la nici o oră după discuție a fost destituită, odată cu răsturnarea dictaturii comuniste. În 10 ianuarie 1990 biserica a primit autorizația de funcționare de la București, având atunci 30 de membri, sub păstorirea fratelui Ivan Petru, care l-a ordinat ca prim diacon pe fratele Teodor Vaida.

Numărul membrilor a crescut, iar în 1991 camera devenise neîncăpătoare. Locul promis de autorități le-a fost luat înapoi chiar în timp ce se făcea schița cadastrală, însă Domnul le-a răspuns printr-o descoperire în care le-a arătat, cu raze de lumină, locul noii biserici. În același timp, doi frați vecini s-au hotărât să doneze terenul — 201 m².

Construcția a început în 1992. Primul proiect a fost respins la București, dar frații au găsit un alt arhitect și au obținut avizul. În 24 octombrie 1993 a avut loc inaugurarea bisericii, în prezența membrilor și a autorităților. Atunci, domnul profesor Filip a spus cuvintele care au rămas: „Zidurile au fost terminate, dar construcția spirituală de abia acum începe”.

În 1994, fratele Aurel Covaci a fost ordinat diacon prin tragere la sorți, asemenea alegerii lui Matia din Faptele Apostolilor. Au urmat la conducere frații Cioloș Gheorghe, Chichinejdi Viorel, Silaghi Gavril și, din 2007, Pașca Gheorghe. Astăzi fratele Cornel Pupăză este păstorul bisericii, iar fratele David Demeter este păstor-asistent și prezbiter.

De la 30 de membri în 1990 și 77 în 1994, Biserica Penticostală Elim Sântandrei numără azi 141 de membri adulți și 55 de copii. Creșterea nu a fost doar numerică, ci și spirituală: cu ajutorul lui Dumnezeu, biserica are acum și un corp-anexă în care copiii pot învăța despre El.

Ne dorim să fim o biserică vie, cu ușile deschise pentru sat și pentru oraș: un loc unde oamenii Îl întâlnesc pe Dumnezeu, găsesc o familie și cresc în credință.

Ca și în 1991, casa în care ne adunăm a devenit neîncăpătoare. De aceea am pornit construcția unui nou locaș de închinare — destul de mare pentru biserica de azi și pentru copiii care vin după noi, cu spații în care ei să învețe despre Domnul și în care comunitatea să fie slujită. Nu zidurile sunt scopul, ci lucrarea pe care Dumnezeu o face înăuntrul lor; ridicăm această clădire cum au ridicat-o și înaintașii noștri: prin rugăciune, punând mână de la mână.